Cum isi pierde Kza vremea

De ce vorbim atata despre partea intunecata a vietii? cateva cuvinte ici colo chiar m-au facut sa ma intreb. Sa fie oare obisnuinta asta monotona care nu ne mai lasa sa aducem noul in viata noastra ca nu-l mai vedem? Mai bine ramaneam in alt secol, nu ca as fi trait de atunci, dar parca mentalitatea de atunci te lasa sa te bucuri mai mult de ale vietii si nu ma refer la mentalitatile inchise de pe atunci, ci la acele care exista si azi dar intr-o varianta mai tehnica. Unde e mentalitatea aia care iti permite sa traiesti din plin fiecare situatie in sinea ta, si in afara doar cand ai reactii pline de intelepciune, cel putin mai dese ca cele de necumpatare? O mentalitate puternica fiindca esti in stare sa iti pastrezi calmul si in cele mai idioate situatii care tie iti sunt slabiciuni, dar si slaba fiindca degeaba esti intelept daca sunt prea multi care iti provoaca constant situatii ce tie iti sunt slabiciuni, caci ti-e greu sa nu-ti pierzi cumpatul.

Da si neputinta asta, totul vine din noi sau poate asta ne spunem ca sa avem speranta ca se poate indrepta sirul asta morbid de situatii prin care trecem si sa nu deraiem din prima, mai ales ca acum mai mult ca niciodata avem acces la sinucidere din orice prostie, problema negandita bine sau deloc. Si poate toata treaba asta cu psihologia si noile tehnologii sunt doar paravanul care nu ne lasa sa ne luam vietile, caci asa cum spuneam mai devreme, avem nevoie de speranta din orice parte. Cand ma gandesc ca devenim tot mai evoluati, gasim tot mai multe raspunsuri si asta ne duce la fund tot mai tare. Ce statistica ingrozitoare... zau de nu. Credem ca le stim pe toate si de fapt nu ne foloseste la nimic. Ca lumea tot moare si alege sa fie impulsiva mai ales cand e complimentata din 10 in 10 pasi de media cu noile rahaturi ce tot apar, si cum vin complimentele astea indirecte, ca nu multi se gandesc la ele ca la complimente, ca la progresul omenirii, tehnonologia, ci se gandesc mai degraba la ce mananca maine desi poate nu au de ce sa se ingrijoreze ca sunca sau untu sau amandoua sunt tot in frigider, si toata situatia asta din cauza ca nu mai suntem capabili sa ne luam ochii de pe media si nu mai rabdam la liniste si calm si nici nu mai incercam sa filozofam proaspeti, abia veniti de la munca ce supune doar efort fizic.Poate asta e problema, gandim prea mult. Ne folosim de creier prea mult pentru calculator pentru economie, psihologie, tehnologie si alte aberatii. Si nu mai folosim corpul pentru munca. Ce-i drept ar fi si mai eco, daca tot sunt atatia idioti care au reinventat termenul, nu ca ma iau dupa ei, dar e amuzant sa vezi ca devine o moda natura, dar am fi mai liberi. Ne-am pastra creierii pentru intelepciune, nu pentru alte evolutii care implica poluare si implicit moartea cat mai rapida a planetei. Daca stai sa te gandesti bine cei de rand ce lucreaza cu trupul si nu ma refer neaparat la prostitutie, sunt mai fericiti, ca isi folosesc capul mai mult pentru cum sa se poarte in felul lor mai putin elevat, dar se gandesc cum sa se bucure mai bine de ce au si la randul lor sa bucure. Odata demult discriminam genu' asta de oameni, dar au dreptate. Fericirea consta in simplitate. Daca ne fortam creierii, riscam sa-i ardem si asta facem de 100 de ani incoace si tot de 100 de ani planeta asta da semne ca se duce la fund.

         Mdeeah... cum imi place sa spun. Avem de-a face cu un nou mincinos in serie. Unul la feminin. Nu erau suficienti cati exista. Si totusi nu ma ajuta ironizarea, nu ma face sa ma simt mai bine. New method then.

     Parca cei care se mint pe sine din cauza ca iubesc, pot fi iertati mai usor de ceilalti, dar mai greu de ei insisi. Pana la urma tot ei sunt cei ce sufera, deci nu prea conteaza ca pot fi iertati de altii mai repede. Da, si parca in iubire se zicea ca nu se minte sau cel putin n-ar trebui ca de aia e iubire. Probabil in momentul in care apare minciuna, iubirea aia devine doar simplul concept de relatie, fara miez plin de sentiment. Dispare tot din ea. Are logica din moment ce nu sunt singura care simte asta. Au fost milioane de cuvinte prin care toti si-au dat cu parerea in acelasi fel, avand aceeasi idee despre minciuna in iubire. Poate nici n-ar trebui sa ii murdaresc numele iubirii punand ambele cuvinte in aceeasi propozitie. Dar asta numai poate.

     ... Si ca tot vorbim de minciuna, de ce sa minti? Doar ca sa lungesti relatia, s-o impaturesti in si mai multa mizerie decat e deja, fiindca daca iti vine sa minti, e clar ca relatia aia nu prea mai are scapare. Sau poate mintim fiindca avem nevoie de amanarea suferintei. Cati oameni stiu tot ce zic acum, unii poate nu pot sa descrie, dar simt ca asa e, altii sunt destul de avansati la capitolul creier si pot sa descrie si simti deopotriva, sau nu pot simti, depinde... ca nu e acelasi lucru cand traiesti si poti analiza din plin in momentele alea de tristete sau nu traiesti, dar poti fi destul de obiectiv incat sa analizezi sau sa nu merg asa departe, sa descrii ce poate ai simtit candva, dar nu la fel de usor ca nu iti mai amintesti exact toate detaliile suferintei tale.

      Oricum, obiectivitate in iubire? Hmm, cum zicea cineva celebru, habar n-am cine, "Odata ce gandesti iubirea, s-a dus." si avea dreptate. Probabil se gandea la orgolii cand a zis-o. Daca iti aduci orgoliul, cu siguranta nu se lasa cu bine. Sa iti aduci orgoliul intr-o relatie, da, se intelege ca putin din el nu strica, ca doar n-o sa te lasi la mana celuilalt... sa faca ce vrea din tine, aici vine vorba si de respect si de cat de corect e, cum imi place mie sa spun, din punct de vedere sufletesc. Nu stiu daca s-ar rezuma la sensibilitate numai, caci sensibilitatea e si naivitate, si prefer sa nu vorbesc de corectitudine sufleteasca si sa ma gandesc la naivitate... desi pentru cei obiectivi, aici se rezuma. Imi place sa cred ca trebuie sa fii destept ca sa fii corect sufleteste, ca pana la urma numai asa iti dai seama daca faci rau sau nu, cu 100 si 1000 de perspective, care mai de care mai obiective sau subiective. Din toate sa te poti infrupta. Ca sa ce? Sa stii cand faci rau. Sa nu uiti de greu. Sa te stii opri inainte sa o dai in bara. Sa repari ce-ai stricat aseara. Intr-un "cuvant", sa stii iubi.

       Prima intrebare ar cam fi dc sa te distrugi? Si paradoxal de ce nu? Zic toate astea referindu-ma la ce se numeste iubire. Acel sentiment cu care ma laudam odata ca l-as trai din plin. Asa si e partea cu traitul din plin, oricand o sa mai apara, o s-o fac din nou, la fel de intens, dar nu la fel de gresit. Si daca voi avea chefu' sa gresesc, probabil n-o sa fiu lasata, ori de constinta, ori de un viitor el. Problema la ce se numeste iubire abia acum incepe. Cel putin pentru blogu' meu, ca-n rest e inceputa de mult. Dureri... unii zic ca e minunat sa poti strabate sentimentul respectiv ca apoi sa te strabata el pe tine cu urlete, vaiete si amintiri, intr-un cuvant, suferinta. Eu zic, in momentul de fata, probabil mai incolo imi voi schimba ideea sau poate o voi retusa, ca nu prea se merita suferinta la cat de mult timp ia daca vrei sa n-o dai in bara in timp ce suferi, mai rau decat ai dat-o pana a aparut suferinta. Se poate si fara sau cel putin sper. E ca un plan realist, cred eu, si maret pe care sper, din nou, ca il voi putea realiza. Nu tipete, nu urlete, nu frica ca poate... , ca nu esti destul de bun, de aranjat sa-l mentii ocupat, ca nu esti destul de corect, ca nu esti destul de sincer, destul de tu... ! Fara astea imi imaginez eu planul. Genul de iubire matura daca pot s-o numesc asa. Una in care fiecare stie ce are de facut. Evident, din moment ce exista sacrificii, exista si exceptii. Si cand zic sacrificii, ma refer la sacrificiile in care iti lasi naibii orgoliul si pur si simplu faci ca asa te-ai inteles cu celalalt. Da, posibil sa ia o viata intreaga pana sa inveti sa nu iti mai folosesti orgoliul desi e folositor intr-o relatie pe muchie de cutit, unde trebuie sa fii tot timpul cu ochii in patru sa fii la zi cu tot. O mare baliverneala si nu mi-o doresc. Ce imi doresc e sa stiu ca pot plange, desi nu prea mult ca totusi, ochii, fara sa imi fie frica daca... pur si simplu sa pot, sa se inteleaga si stiu ca pentru asta va fi nevoie de multa sinceritate. Un capitol superb.

Sinceritate. De cand nu am mai auzit de cuvantul asta... ?

Cred ca de mult, desi nu imi place sa mint si nici n-o fac de dragu' nimicului. Adica nu mint. Sau nu prea, desi ma cam urasc cand sunt nevoita si ca sa fiu sincera, nevoia asta vine doar cand sunt in compania oamenilor falsi pe care ii evit, deci pot zice, nu mint prea mult. Si totusi nu ma simt bine nici asa. Nu sunt vreo sfanta, asta-i clar, dar totusi in mine zace ceva frumos ce sper sa il pot folosi cu cineva la fel de frumos.

... Trebuia sa vina si partea asta, nu se putea altcumva. Bineinteles ca se putea, dar asta insemna doar amanare sau foarte bine jucat in viata, sau ultima varianta, minciuna. Din pacate urasc varianta din urma, asa ca nu simt nevoia s-o dezbat.

Da... ajungi intr-un punct mort. Te intalnesti cu ceva ce urasti, ca mine si minciuna. Intrebarea e "Ce faci?". Cum reactionezi? Te uiti pe pereti si te prefaci ca reactionezi, insirand o droaie de motive pentru care nu reactionezi altfel? (tot o minciuna si asta, in mica ei parte) Nu dezbat chestia asta fiindca nu stiu cum sa reactionez. Nu e asta, e faptul ca daca ma gandesc bine, e fix si asta, ma intereseaza mai multe variante. Si oricum e un subiect de dezbatut. Merita, zic eu. Si cum e blogu' meu... heh.

Incep sa ma gandesc tot mai mult la lumea asta si la tot ce face fiecare. Probabil mi-am gresit facultatea sau probabil e perfecta.

Revenind la punctul fara viata... Neincredere e cuvantul care imi strabate creierul. De ce se prefera neincrederea in loc de o abordare strasnic de sigura?... in toata nesiguranta ei, desigur. Probabil raspunsul il voi da diseara. Acum e mai important sa imi savurez inghetata.

Nu stiu ce sa mai zic... lumea asta se duce de rapa. Desi zic ca nu stiu ce sa mai scot pe gura, tot gasesc ceva. Am acum un puric. Nu actorul, desi ar fi interesant si totusi nu ca e batran, prea batran, deci nu-s genu' care iese cu "babe". Oricum am un babe al meu, pronuntat mai pe englezeste. Un urat care mi-a infrumusetat viata cu catva la suta. Nu-s singura care a vazut asta, nu ca as fi avut nevoie sa fie vazuta treaba asta, in plus eu am simtit-o si ma mandresc cu asta o vreme.

Stii genu' ala banal de dupa prima despartire, gen de iubire care se cam arata a nu fi, ci e numai o consolare idioata si prost aleasa? Ei bine nu traiesc una de genu'... inca sunt la prima iubire si era sa-i dam de multe ori cu piciorul. Eu si uratul. Ma simt ca-n " Goe' " doar ca uratu' de care vorbesc nu e controlor. Chestia asta chiar ma amuza. *Rad* fac si eo ca emolaii... cu stelute ca sa ilustrez ce fac. Ilustrat? Un fel de... . Imi face bine sa scriu. Sor'mea gateste si eu scriu. Sau poate eu gatesc si ea scrie... Devine felul ala prostesc de joc psihologic in care cineva la urma moare. Ce penibil. Ce imi poate trece prin cap. Tocmai mie... nici ca ma asteptam si totusi ma asteptam.

Mai este ceva ce detest in afara de penibilitatile pe care imi place sa le fac/folosesc uneori. Si pe langa minciuna. Nu adevarul cand doare, nici macar, mai bine il stiu orice ar fi. Oricum nu sunt tare masochista, deci un pic tot sunt. Si ce detest eu e sa astept telefoane. De obicei nu rezist. Chiar nu rezist si nu imi pasa de multe ori de motivele pentru care trebuie sa astept si sun. Si ajung sa ma cert. Poate sunt un pic zaludica, dar am si eu dorinte ca orice om. Sunt mica si firava, am nevoie de dorinte implinite. Jenibil, nici eu nu ma cred, desi imi place sa incerc roluri ciudat de tampite. Da, inca o injuratura. Probabil sunt foarte suparata. Da' nu in felul ala in care cineva te supara, ci in felul ala in care cineva te enerveaza si totusi nu pot zice ca sunt enervata. Asa ca prefer sa fiu numai suparata. Daca ma declar enervata, oficial, impulsivitatea o va lua razna. Si totusi devin usor agasata. Ce ti-e si cu viata asta. Mai bine ma duc sa-mi vanez hrana. Mi-a palcait in minte o scena la fel de agasanta de pe canalul faimos unde reproducerea e bine "ochita" de copii ticniti. Dumnezeule. E gata vanatul, deci ma cheama si ar fi bine sa plec.

Ce face mancarea din om...

Sa incepem cu prezentarea. Ma intereseaza prea putin cine ma cunoaste si cine nu, astfel cine nu, ma va stii dupa nickul de danutzx. Evident sunt un om, dar un om cu chef de a impartasi unele si altele cu ceilalti, poate ca voi, poate ca nimeni altul. Sau poate sunt un extraterestru, desi subiectu' asta a devenit prea banal. Cu totii l-am musamalizat impreuna pana a devenit un subiect mai putin decat interesant.

Si acum ce ma intereseaza si poate va intereseaza si pe voi.

Zilele ce ne fac fericiti. Spre exemplu ziua de azi a fost un festin. Nu stiu cine poate zice despre o zi asa ceva, dar eu pot si o fac fiindca gasesc ca e cel mai potrivit cuvant si oricum autocritica e buna la ceva si din pacate imi si place. Nu stiu daca e pacat mare sau nu, da' vorbesc din punct de vedere dezavantajos. Revenind la relatarea celor intamplate in timpul zilei, zic ca asteptam de mult o zi ca asta, plina de caldura, mai sa te sufoci, si nu numai. Oricum saracii batrani, probabil in alte orase in cazul in care era mai cald, mureau pe capete. Da' mie tot imi plac zilele astea de asfixiere si nu, nu sunt masochista sau poate nu tare. In zile ca astea apar atatea perspective. De exemplu nu puteam sa ma supar prea tare pe nimeni, soarele ma face mai calda si nu la propriu vorbind, desi probabil pentru unii din voi ar suna bine. Si totusi calda, calda, da' tot eo sunt si nu m-am lasat calcata pe coada prea mult. Alta chestie a fost faptul ca ma simteam de o mie de ori mai bine decat restul lumii cu care m-am intalnit. Sau poate nu tocmai de o mie de ori, poate numai de o suta... nu stiu. Nu vreau sa exagerez, desi ma pricep. Un alt lucru bun la zilele de genu' e ca dimineata pe la 9 auzi note muzicale pe care in timpul iernii nu le auzi. Nu e pian, nu e nici macar instrument, desi ar fi aproape un compliment pentru un instrument sa fie comparat cu pasarelele infometate de la ora 9 de langa blocul meu. Alinare... dulce alinare, asta fac pasarile astea cat pumnul. Pacat ca unii nu mai stiu ce e aia natura. Macar unul din noi mai stie pe langa restul pe care nu-i stiu eu.

Atatea subiecte si ma ia somnul. Si totusi, ceva ma trage la scris. (virtual writing)

Oricum simteam sa repet ca mi-era dor de zile asfixiante.

iar e sfantul valentin..si de ciuda k nu sunt langa el..o s zik k eu nu sarbatoresc ziua asta..ci sunt patriota si sarbatoresc dragobetele... ce s fac si eu...asta e.... soarta.... pfff....si am o lene sa scriu....

si asta nu are cum s fie viata mea..m tot gandesc k e un vis..can urat cand frumos si minunat...pzm..nuj c s mai cred e ca si cand cineva s-ar jca in continuu cu mintea mea si cu luciditatea si abilitatea mea d a-mi pastra intregi mintile... mi se joak feste..asa zik.. doamne..si cand vad cata falsitate m inconjoara zau d numi vine s imi pun mana in cap si s fug departe.. poate in alta lume... si am o intrebare finala:dumnezeu ne-a creat din dragoste pt creatie..sau din egocentrism??

absenta mea de pe blog...a fost motivata zilele astea d dorinta d a fi aproape de cel ce are acum in pumnul sau sufletul meu... am facut tot ce mi-a stat in putinta.... am vb cu parintii mei.... am vb cu el... am facut rost de bani am alergat sa prind autocarul si am ajuns langa el... park deja cuvintele erau de prisos..privirea facea totul.... ajungea pana in strafundul inimii mele..si ochii ii simteam luminosi si stralucind.... de cum l-am vazut am simtit k e adevarat...dak iti doresti ceva indeajuns de mult universul lucreaza cu totul in favoarea ta..... uneori park iti vine sa plangi de atat dorinta si vointa..si cu toate astea lacrimile nu curg... simti cum te scurgi pe picioare si cum toate trairile tale depind de o privire... si il simt in fiecare frunza cazuta..in fiecare gura d aer respirat in fiecare clipit de ochi... in fiecare piatra..in fiecare vena..si in fiecare bataie a inimii mele.. in fiecare cuvant rostit... il simt cand inchid ochii...ii simt sarutul pe frunte..... e ca si cum ar fi langa mn.... fiecare clipa cu el park zboara ..fuge prea repede ...nu ma lasa s o pretuiesc cum stiu..cum vreau...s o fac sa tina cat mai mult..sa nu se mai scurga niciodata...

e rau sa iubesti fara ca acea persoana speciala sa fie langa tine.... cum sunt eu....totul era park o joaka la inceput...acum...ma doare inima si urlu cu toata fiinta mea... totul parca se sfarseste cand nu e el..cand nu ii aud glasul.. supararea lui imi provoaca prapastii in suflet..... cand stiu k as putea si nu am cum s il vad imi vine s imi smulg parul din cap..... iar ochii park mi se fac tot mai verzi din cauza lacrimilor care mi-i inrosesc..... ascult melodii triste ca vaca...si imi plang d mila..iar in pieipt simt o durere imensa..as urla de nu as sta la bloc si de nu m-as teme k ar intra vecinii in panik...(k m-a dotat d-zeu cu vecini cu inimi mari si gata s te ajute intotdeauna).. poate dak as pleca asa...acum d nebuna as gasi cum s ajung la el..sau poate k as pierde timpul aiurea si mi-as crea si necazuri cu tata...singura fiinta d care sunt fff sigura k imi vrea binele si k m iubeste sincer.... el..si poate alte cateva suflete pe langa...pt asta multumesc su recunosc k sunt norocoasa... dar distanta asta.....157 d km...157 d lacimi amare...157 d lovituri in suflet...157 d strigate...157 d telefoane date doar s ii aud vocea...157 d cantece triste care m fac s plang...157 d motive pt care trebuie s fiu langa el.....157 d km pana la el... doamne...ochii aia albastrii care park m incheatza cand vb serios..mai bn mi-ar da o palma decat sm priveasca asa... ce s fac??dak asa sunt eu.. doamneeeeeeeeee......as pleca d nebuna....m-as duce..calea spre el o stiu...dar timpul se joaca cu minta si sufletul meu....cad..m rotesc..ametzesc.. aseara am vb cu el pe mes..pana la 4.....dimineata...aman2 ne temem k nu cumva mesul s ne raceask..s devina periculos pt noi..cautam solutii.. abia astept s ajung la facultate....k s fiu aproape d el.... pffffff...... e greu s fii om... s fii o fiinta sortita s traiask un destin necunoscut care i se da la nastere exact asa cum ti se da un bilet de ordine cand stai la o coada...sau cand te aflii pe o lista d asteptare.....si astepti..astepti s iti vina randul s ajungi sus...sau s primesti fericirea..... pf...fericirea??!!?? mantuirea omeneasca...fericirea.... as renunta la tot doar s fiu fericita.... oare am curajul asta? oare pot s imi ascult numai inima??? spuneti-mi voi......k poate mintea voastra n e bolnava iar sufletul n va e inveninat d iubire..

criminal de vise ai fugit pe mari si crezi c-o sa scapi de rosiile flacari. criminal de oase, apa nu se coase ai sperat la bine ai fugit de lume si crezand ca viata,o sa iti dea gheata sa-mi impietresti sufletul. dar viata-i suflare, de caldura mare, de apa statuta, de vanturi batuta. viata e dorinta de rea credinta, viata e durere de flori si de miere. viata ti-este moartea.

sperand in moartea prematura m-am transformat in sticla dura si am cazut de la etaj, si m-am lovit de un grilaj, dar nu m-am spart. ma transformam in fier forjat... am suflat de doua ori si m-am transformat in flori; am stat trei zile-n secatoare fara apa curgatoare, n-am murit..am inflorit, o pasare-am devenit.. am zburat peste oceane, pe langa aeroplane, de avion m-am lovit n-am murit. trasnet am devenit... sperand in moartea prematura... am adormit cu apa-n gura.. eram un rau.. un rau uscat.

rosu,verde ca de vis in capcana iar m-am prins... arunc mana stanga, ca sa respir mai putin... oricum, inca o mai am pe cea dreapta. incerc sa imi desurubez capul dar nu pot. asa k imi scot piciorul, si il bag pe foc. culeg de pe pielea-mi neagra, niste miere ca sa mearga mai bine visul. dar ai venit Tu, Entitate sacra, si iar m-ai trezit.. dar ce ai? ce-ai patit?

ma holbez la fereastra sparta... n-a ramas nimic aici... batalia s-a sfarsit. ingerii vin sa-i ridice... toti s-au daruit Inaripatilor... ma holbez la oglinda din podea... dar vad dincolo de ea... numai umbre atarnand suflete cazand,pierzand lacrimi sarate. fete noi si vezhi ochi perechi,perechi zambete de sange, rau de lacrimi curge, si intr-ansulstrange, durere ce frange viata.

crezand ca voi putea sa mor, m-am aruncat de pe un pod dar nu mi-am dat seama ca pot sa zbor... si n-am murit. crezand ca voi putea sa mor, m-am dus la gara pe peron... dar trenul n-a venit la timp.. tot asteptand m-am plictisit,si n-am murit. crezand ca voi putea sa mor m-am dus in pod, sa fac un nod.. un nod de sfoara. dar franghia s-a deznodat si am cazut si m-am lovit, si n-am murit. crezand ca voi putea sa mor,am luat o lama si venele mi-am taiat, dar un strop de sange nu curgea.. bietul trup nu mai plangea... murisem..si nu stiam cand... si am murit cu moartea-n gand.

azi a plouat; pentru a nu stiu cata oara,m-am gandit la tine; de departe,din mine,ma infiorau ganduri, ce nevoita,le gandeam, si care ma petreceau secunda cu secunda, minut cu minut, ora cu ora,strop cu strop. pentru a nu stiu cata oara,am vrut sa te uit am vrut de undeva sa mi te strig,iar tu sa vii, dar eu nu te-am strigat,tu nu ai venit, iar orele si minutele si stropii,toate pareau acum mult mai mari. si pentru a nu stiu cata oara,azi a plouat, tu nu ai venit,iar eu am uitat sa mai numar orele..si minutele...si secundele cu stropii lor cu tot, cu toate cuvintele pe care nu ti le-am strigat, cu toate pozele ce mi le inchipuiam a f vii, cu totul...cu totul..uitasem totul. azi a plouat...acum...ploua in continuare, printre stropi,minute si secunde nu-mi gasesc nimic mai cuviincios sa-ti spun, decat ca te iubesc.

omizi tarandu-se pe drum, cum te tarasti si tu acum; omizi tarandu-se pe geam cum te tarasti,cum te plangeam. o lume alba te-nconjoara... cata tristete e afara in lumea ta traiesti si mori doar dupa ce inveti sa zbori. aripile-ti te duc departe doar aerul ne mai desparte, doar aerul si Universul.. ele m-ajuta sa-mi scriu versul.

tins.. iara pe cer nu a ramas, decat un suflet naravas. umbra,noaptea o pazeste, intunericul mu-l sporeste... se-nnegreste lumea toata, si o umbra afumata, creste. fuge, zboara, curge, plange, minte, strange, simte, vrea, o doare, striga, moare...